Eram foarte happy de fiecare data cand reinventam roata, cand descopeream un lucru care fusese brevetat deja si mi-l asumam, rezultand o interpretare fotografica proprie. Chiar ma durea in cot ca se gaseau niste pizde care comentau slinos si probabil ranjindu-si lor insine ca "s-a mai facut! s-a mai facut!" ("Iata!, am mai dat in cap unui idiot care incearca sa invete despre fotografie!" probabil ca isi spuneau ei, victoriosi).
Am trecut de stadiul de invatare si nu prea mai sunt multe lucruri care sa ma dea pe spate. De fapt.. in saptamana in care gasesc ceva nou parca am o alta energie si am o stare de bine, la modul, "poftim, inca o provocare". Dar la ani intregi de cand fac fotografie si traiesc practic din asta, acele saptamani sunt din ce in ce mai rare.
Intotdeauna mi s-a parut extrem de trist sa fii etichetat intr-un fel. "Arati ca x", "pozele din seria aia seamana cu ale lui y" "canti ca z", "te imbraci ca tz", "desenezi in stilul ala".
La inceput aveam o curiozitate fata de aceste comparatii si incercam sa vad despre ce e vorba, ma documentam cam cum ar face cineva care n-are idee cine sunt x, y, z, tz, etc. Numai ca toate aceste categorisiri si comparatii si etichete, facute de oameni care simt nevoia sa controleze totul, lucrurile care le scapa de sub control introducandu-i intr-o perpetua stare de panica, aceste categorisiri tind sa iti fure sufletul.
Dupa o vreme ma saturasem de comparatii astfel incat incercam sa elimin din persoana mea orice urma de "slabiciune" care ar fi putut fi traced back la cineva sau ceva ce nu cunosteam/nu mai vazusem in viata mea (si prin urmare, in ochii emitentilor de idei pretioase, iata, oricat as fi incercat sa ma ascund, iata, ei "ma dibuisera"! Triumf!)
Am devenit asadar un om sters, palid, insipid inodor si incolor. Multa vreme am incercat sa ma "ascund in multime". Am imbracat cele mai firesti haine si am tacut mult. Imi feream privirea si incercam fac in asa fel incat sa nu ma vada prea multi oameni. La joburi aproape ca nu vorbeam deloc si ma imbracam in haine cat mai largi, stateam dupa coloane, pereti, copaci, orice numai sa nu ma remarce careva.
Procesul de depersonalizare a inceput in facultate. Am renuntat la zgarzi, bratari de piele, bocanci. Ma feream de oameni pe cat posibil. Cu toate astea, in cateva conversatii scurte am primit intrebari, daca sunt goth, daca ascult metal, daca daca daca. Adica daca tu te feresti de noi, noi o sa incercam oricum sa scormonim, sa te disecam, sa vedem daca ai aripi ascunse in interiorul omoplatilor si daca avem de ce sa radem sau sa ne temem.
Ieri noapte am visat ca ma intalnisem cu o fata cu care urmeaza sa ma intalnesc saptamana asta, pentru poze. Nu mai tin minte exact despre ce anume era vorba. Nu stiu la ce ma astept de la ea, insa in vis imi declansase o metamorfoza. Ma transformam incet, rotite abia simtite, sub scoarta pielii, iar ea nu si-a dat seama, decat atunci cand i-am replicat diferit, in mijlocul unei conversatii. Am simtit atunci ca ii este teama, ca nu isi da seama ce anume este diferit. Fermitatea si tonul taios cu care ii vorbeam au mirat-o si din spatele ochilor, ca intr-un film, urmaream schimbarile subtile ale trasaturilor ei. Era speriata.
Nu-i usor ca un lucru pe care il credeai personal sa fi ajuns pe valul trendului, insa care este adevarata putere, sa te mentii pe linia ta personala, pentru ca asta te defineste si sa te scufunzi in multimea modei si formei fara fond (fiind judecat ca toti ceilalti care doar ARATA ca tine), sau sa renunti la tot si sa te depersonalizezi, sa devii un animal mic si nevolnic, stiind ca de fapt esti altul, ca in tine este cineva care urla de frustrare si scrasneste din dinti?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu